Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Bătrânei aceleia care îmi povestea cum fiica ei a fost ucisă de soțul ei orbit de gelozie, ochii îi străluceau în cap și mâinile i se zvârcoleau prin aer ca niște șerpi. Instinctiv, m-am tras în spate. Totuși, nu ar fi trebuit să mă tem de nimic, pentru că ne aflam în mijlocul unei biblioteci, în inima omenetului venit la o discuție despre romanul meu. Mi-am dat seama că romanul meu plin de scene de o cruzime înfiorătoare i-au provocat nebunia. Mâinile ei se întindeau și se retrăgeau ca fripte de la masa încărcată cu farfurii cu mâncare, între care se aflau și câteva cuțite. Mă temeam să nu se arunce asupra mea cu unul dintre cuțitele alea. De aia, mă retrăgeau acolo unde erau mai mulți oameni și cât mai departe de masa aia, care nu-mi mirosea deloc a bine. Bătrâna venea după mine, ținând cu tot dinadinsul să-mi povestească felul în care ginerele ei a căsăpit-o cu toporul pe fiica ei, dezmembrându-i membrele superioare și inferioare, sânii, limba, urechile, nasul, degetele de la mâini și de la picioare, descăpățânând-o, umplând casa cu părți ale corpului ei. Mai voiau și alți oameni să stea de vorbă cu mine, dar bătrâna aia nu-i lăsa să se apropie de mine, insistând să-mi istorisească până la capăt povestea ei, cu toate că nu înțelegeam care alt final mai poate să aibă. Ceea ce îmi povestea ea era mai cumplit decât tot ce am scris eu în romanul meu despre război. Îmi povestea cum ginerele ei i-a pus capul însângerat în poale și a ieșit din casă, încuind-o pe dinăuntru.
O zi întreagă i-a luat ca să-i recompună corpul mort.
Zicea că a prins-o pe fata ei cu un soldat rus la ei în dormitor. L-a ucis și pe el cu toporul. Dar pe ea a lăsat-o în viață, știind cât o iubea pe fata ei moartă.
Uita că unele lucruri deja mi le povestise și mi le spunea pentru a doua oară. Totul s-a petrecut sub ochii ei în vinerea aia fatidică. Cu cât se băga mai adânc în povestea aia înspăimântătoare, cu atât ochii ei deveneau tot mai tulburi. Da, semănau cu ochii unei nebune.
Era și ea acasă când a intrat fiică-sa împreună cu soldatul rus. S-au retras în dormitor, unde s-au încuiat pe dinăuntru. Nu peste mult, a dat buzna în casă și ginerele ei, întrebând-o înnebunit de gelozie, unde sunt cei doi. Ea a început să tremure și nu i-a putut spune nimic. Nici măcar n-a reușit să se ascundă. El a spart ușa cu toporul. El izbea în ușă cu toporul, iar soldatul rus trăgea dinăuntru cu pistolul. Ea s-a dosit sub pat. De unde a ieșit când ginerele ei a dat iama în dormitor și l-a ucis pe soldatul rus, căruia îi tremura mâna și nu putea apăsa pe trăgaci. L-a izbit cu tăișul toporului drept în moalele capului, iar pe ea a hăituit-o prin casă. Ea plângea și-i cerea îndurare. Zicea că soldatul rus i-a pus pistolul la tâmplă, obligând-o să se culce cu el, dar ea n-a vrut, n-a vrut asta. La urmă, ea căzu în genunchi și se târî spre el, cu mâinile ridicate spre cer, iar el îi tăie mai întâi brațele, spunându-i că trădătorii nu pot fi iertații. Ceea ce făcuse ea, el o califică drept o trădare de patrie. O omorî treptat. După brațe, îi dezmembră picioarele. Fără brațe și picioare ea încă mai era vie și bătrâna, dacă ar fi avut curaj, i-ar fi cerut să i-o lase așa. Și așa, era o răzbunare prea mare. Ura lui însă nu era margini. Și îi tăie urechile. Chiar și fără urechi, fără picioare și brațe, ea încă mai trăia și îl imploră s-o ierte. Chiar și fără urechi, picioare sau brațe, ea încă mai spera că o s-o cruțe. Apoi îi tăie nasul și pe urmă sânii și după aia limbă. Ea însă încă nu muri. Ea muri doar după ce o descăpățână.
Pe soacră-sa a lăsat-o în viață, cu capul fetei ei plin de sânge, în brațe, crezând că aceasta va fi cea mai mare pedeapsa pentru ea și nu va putea supraviețui durerii. El s-a sinucis cu pistolul soldatului rus, în grădină.
Bătrâna a supraviețuit însă tragediei, pentru că nu-și iubea ea chiar atât de tare fiica. Dacă ar fi iubit-o cu adevărat, n-ar mai fi prins și ziua de azi, îmi povestea bătrâna aia umblând după mine prin bibliotecă. Discuțiile despre romanul meu i-au redeșteptat nebunia. Altfel, era un om normal, ca toți ceilalți. Romanul meu i-a zgândărit rana și ea nu putea să-mi ierte asta. Umbla dintr-un colț în altul al bibliotecii căutându-mă peste tot, ca să-mi relateze tot despre crima aia oribilă, de la care mie mi se ridicase părul topor în cap. Directoarea îmi deschise ușa cabinetului său și mă ajută să mă ascund într-o cameră secretă, în care se afla un divan. Nu putea însă încuia ușa pentru a nu trezi suspiciuni. Bătrâna intră și nu mă văzu înăuntru și se înapoie în bibliotecă, întrebând pe toți de mine. Nimeni nu știa unde sunt. Intră iar în cabinetul directoarei și mă căută cu ochii. Mă căută chiar și la budă sau la bucătărie. Banchetul continua, oamenii mâncau și chefuiau, povestind bancuri și râzând, iar bătrâna aia mă căuta pe mine pentru a-mi povesti tot despre acea terifiantă tragedie, cu toate că eu nu-mi dădeam seama ce mi-ar mai fi putut spune, după tot ce mi-a istorisit.
Directoarea m-a scos pe ușa din spate și eu am urcat în mașina mea. Prin parbrizul ei, am văzut-o pe bătrâna aia nefericită ieșind pe prag și căutându-mă pe afară cu ochii ei tulburi și deznădăjduiți, pentru a-mi povesti tot, dar absolut tot, despre acea înfiorătoare tragedie.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
